Iubirea

Iubirea este una din cele mai vechi teme ale literaturii lumii ea fiind generată de sentimentul specific omenesc  care diferă de la om la om în funcţie de vârstă, sex, credinţă, epoca istorică sau apartenenţă culturală.

De la iubirea de aproape la iubirea de sine, de la iubirea imposibilă la cea domestică, de la emoţia adolescentina până la sentimentul profund al maturităţii  iubirea a făcut să vibreze lira marilor scriitori. Tema iubirii a fost întâlnită încă de la primele scrieri „Cântarea cântărilor” sau „Epopeea lui Ghilgameş” iubirea este tema obsedantă literaturii. Scriitorii au cântat iubirea arătând suferinţa şi fericirea implicată de aceasta şi au încercat să găsească un sens vieţii şi chiar morţii prin iubire, de aceea ea reprezintă mai mult decât un sentiment. Este de fapt un mod de existenţă, o şansă dată omului de a se ridica de la rangul de muritor.

Permanenţa acestui sentiment pare a fi explicată de mitologie prin simbolul ANDROGINULUI care ilustrează eterna căutare a iubirii, a sufletului pereche ce caracterizează fiecare fiinţă umană. În mitologia greacă androginul era o fiinţa fabuloasă, jumătate bărbat jumătate femeie.

Iubirea este abordată în literatură din diverse unghiuri, de-a lungul vremii existând diferite idei referitoare la iubire. Principalele trei ipostaze ale iubirii, atât în literatura română cât şi în cea universală sunt: iubirea ca iniţiere, iubirea ca pasiune şi iubirea tragică.

În mentalitatea arhaică iubirea este considerată o mare forţă şi primul impact cu aceasta s-ar datora unei fiinţe supranaturale şi reprezintă un proces de iniţiere configurat într-un singur mit: mitul erotic al zburătorului. Mit fundamental al poporului roman, mitul este după cum afirma George Călinescu: „personificarea invaziei instinctului puberal”. În concepţia criticilor, folcloriştilor, etnologilor, zburătorul este un spirit rău, privit ca un zmeu sau demon, o nălucă, care intră noaptea pe horn având înfăţişare de balaur sau de şarpe. Zburătorul apare în visul fetelor ca un tânăr frumos chinuindu-le somnul. Dintre toţi cei care s-au ocupat cu studierea acestui mit doar Mihai Eminescu a fost singurul care a prelucrat acest mit care apare în opera sa Călin(file din poveste). Ion Heliade Rădulescu a dedicat o întreagă poezie acestui mit numită „Zburătorul”, considerată cea mai izbutită creaţie a acestuia.

Iubirea ca pasiune este una din cele mai impozante ipostaze ale iubirii în literatură. Ea se caracterizează prin atracţie reciprocă puternică, existenţa unor obstacole în întâlnirea sentimentului de iubire, prin încălcarea unor reguli ale comunităţii în care trăiesc cei doi.  În cazul ei cei doi îndrăgostiţi trăiesc o stare de exaltare(entuziasm) permanentă care duce la un dezechilibru sufletesc. Deseori ei sunt despărţiţi de împrejurări ţi această depărtare se impune pentru a verifica sentimentele şi în acelaşi timp pentru a-i păstra intensitatea. Iubirea-pasiune este însoţită  întotdeauna de suferinţă, de o anumită doză de nebunie şi de o tentaţie a morţii.

În mitologia greacă pe lângă zeul iubirii ,Eros, există şi un zeu al morţii, Thanatos iar psihologia modernă consideră că instinctul erotic şi cel al morţii sunt două instincte dominante ale psihicului uman. Eros este divinitatea primordială a mitologiei greceşti. El este zeul cel mai vechi care le dăruieşte îndrăgostiţilor asemenea spirit de sacrificiu încât acceptă să moară pentru alţii. Eros realizează armonia universului prin atracţia contrariilor care nu apare numai între oameni şi animale ci şi între aştri, între sunete şi între părţile corpului. Iubirea devine astfel cosmică, principiul ordonator al lumii. Thanatos este zeul morţii în mitologia greacă căruia îi corespunde divinitatea feminină romană Mors. El era fiul zeiţei Nyx şi fratele lui Hypnos, zeul somnului. Hesiod îl numeşte în „Teogonia” zeul teribil care are „inimă de fier, suflet de aramă, nepăsător în pieptul său” şi care se află în duşmănie chiar cu zeii nemuritori.

În mitologia greacă şi cea egipteană au fost scrise foarte multe mituri în care se găseşte tema iubirii. Personajele acestor mituri nu sunt fiinţe umane ci sunt zei sau eroi ai civilizaţiei şi din acest motiv gesturile lor constituie mistere. În mitologia egipteană cel mai celebru cuplu de îndrăgostiţi este Isis – Osiris. Isis zeiţa căsătoriei  simbolul armoniei matrimoniale şi fidelităţii casnice a femeii faţă de soţul ei chiar şi după moartea lui posedă arta magiei, a tămăduirii şi chiar a învierii din morţi. Ea este cea care îi iniţiază pe oameni în arta medicinii.

În mitologia greacă un cuplu de îndrăgostiţi era Pyramus şi Thisbe. Cei doi tineri se iubeau dar părinţii lor se opuneau acestei iubiri. La una din întâlniri Thisbe vede o leoaică plină de sânge. aceasta se sperie şi o ia la fugă dar îi cade vălul iarv lupoaica unge vălul cu sânge. Pyramus când vede crede că iubita sa a murit şi se sinucide, iar Thisbe văzându-şi iubitul mort se sinucide si ea.

Un important scriitor al literaturii care a adoptat iubirea în operele sale a fost Ioan Slavici. El a zugrăvit în romanul său „Mara” povestea tulburătoare a unei iubiri care se înfiripează instantaneu şi are puterea unei fatalităţi. Această iubire, protagoniştii ei fiind Naţl şi Persida, are caracteristicile clare a unei iubiri-pasiuni, Slavici urmărind de-a lungul romanului evoluţia sentimentelor celor doi, descriindu-le pe acestea în amănunt şi reuşind astfel să traseze un drum bine definit al iubirii-pasiuni. 

      Prima întâlnire a celor doi protagonişti, momentul înfiripării iubirii, are un puternic impact asupra acestora, ei sunt cuprinşi de o atracţie reciprocă puternică care nu îi va mai părăsi şi de un sentiment care prevede, oarecum, suferinţele prin care vor trecea.  Pe parcurs ce iubirea lor evoluează, încercările de a i se opune devin din ce în ce mai zadarnice. Atât Persida cât şi Naţl nu pot evita întâlnirile aşa

zise întâmplătoare, pe care ei însuşi le provoacă iar în momentele în care se zăresc sunt cuprinşi de aceeaşi atracţie reciprocă puternică. Iubirea dintre Naţl şi Persida este însoţită atât de suferinţă cât şi de o anumită doză de nebunie şi de o tentaţie a morţii. Până ce ajung să se căsătorească pe ascuns, cei doi suferă din iubire, ei fiind despărţiţi unul de altul de împrejurări. Însă chiar şi după nuntă, Persida continuă să sufere datorită comportamentului lui Naţl şi agresivităţii acestuia, iar Naţl de pe urma nesiguranţei şi geloziei sale. Tentaţia morţii se regăseşte atât în comportamentul lui Naţl cât şi în cel al Persidei. Persida simte că singurul ei refugiu înafara mănăstirii ar fi moartea iar Naţl ajunge la Arad la un înalt nivel de degradare atât sufletească cât şi trupească, gândindu-se chiar şi la varianta morţii. Doza de nebunie a celor doi protagonişti reiese din hotărârea acestora de a se căsători pe ascuns şi de a fugi singuri la Viena.                                                                                                                                                     

     Iubirea dintre Naţl şi Persida trece peste obstacolele întâlnite şi încalcă regulile comunităţii în care trăiesc cei doi. Naţl şi Persida se diferenţiază atât prin etnie, confesiune religioasă, familie, educaţie cât şi prin însuşi temperamentul lor. Totuşi, cu ajutorul iubirii cei doi trec peste toate obstacolele ce se ivesc în cale, renunţând la orice şi reuşind în final să realizeze o căsnicie reuşită, binecuvântată atât de părinţi cât şi de Dumnezeu şi desăvârşită de aducerea pe lume a unui copil.